Gabriel Baicu – Anticristul si Baptistii necarismatici

Întrebarea legată de necesitatea de a fi carismatic, ca și Creștin, este, după părerea mea lipsită de sens și este promovată numai de aceia și acelea pentru care Creștinismul este doar o ideologie, un mijloc de manipulare a maselor. Întrebarea corectă este în realitate următoarea: ”trebuie sau nu să ascultăm lucrările lui Dumnezeu și să le urmăm atunci când le primim și așa cum ne sunt date?”

Nu se pune problema dacă este necesar sau nu să fim carismatici sau necarismatici, în general, ci marea întrebare este dacă, atunci când Dumnezeu ne vorbește, suntem în măsură să recepționăm și, legat de aceasta, dacă este important să ascultăm mesajele pe care le primim? Trebuie remarcat că unele Biserici instituționale promovează un discurs interogativ, determinat de interesul de a rămâne circumscriși propriilor lor scopuri nespirituale, adică unor interese de grup, instituționale, în detrimentul unei afirmări necondiționate a necesității absolute a unei relații personale dintre Dumnezeu și fiecare persoană credincioasă, în parte. Desigur că o astfel de relație, între Dumnezeu și om, nu poate fi decât o manifestare miraculoasă, care pune în legătură pe El, supra-naturalul și omul. Din acest motiv, a alege, ca om, între a fi carismatic și a fi necarismatic este pur și simplu o absurditate, care nu are nimic a face cu învățăturile lui Isus (Iisus), dar care non-sens este susținut cu îndârjire de către Baptiștii necarismatici, iar cei care nu sunt de acord cu ei sunt anatemizați. Dumnezeu este Acela care stabilește, despre fiecare credincios, dacă persoana respectivă va fi carismatică sau necarismatică și aceasta o face atunci când El oferă celui sau celei în cauză darurile Sale spirituale. Carismatismul nu este o problemă care să poată fi rezolvată prin rezoluție dogmatică, adică hotărâtă prin doctrina unei confesiuni creștine. Carismatismul este modul în care Dumnezeu se apropie de om și aceia și acelea care nu au experimentat niciodată în viața lor o formă sau alta de miracol și totuși se consideră a fi Creștini, pot avea o formă de evlavie, dar nu cunosc, în mod direct, puterea lui Dumnezeu. Eu nu spun că ei sau ele tăgăduiesc, în mod absolut, puterea lui Dumnezeu, dar vor fi tentați să subestimeze sau chiar să nege rolul și importanța ei, în vremurile prezente și aceasta doar pentru că ei sau ele nu le-au experimentat, în mod personal. Cine subminează lucrările lui Dumnezeu, până la urmă, ajunge să conteste chiar relația personală, stabilită în mod direct, între El și om.

De unde știm dacă avem sau nu capacitatea de a percepe mesajele pe care le primim direct de la Dumnezeu? Isus (Iisus) ne-a spus că oile Sale cunosc glasul Său și că ele îl urmează pe El.

27 Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. (Ioan 10; 27) Ioan 10.4-14;

În realitate, elementul esențial al Creștinismului este această relație specială între Dumnezeu și om, legătură în care Dumnezeu vorbește și copii Lui pot să identifice glasul Său. Această relație, ne spune N.T. este stabilită încă înainte de întemeierea lumii de către Dumnezeu, căci cei și cele la care se adresează Hristos sunt toți aceia și acelea care au sperat în Hristos, încă înainte ca lumea să existe. (Efeseni 1; 12) Nu toată lumea va asculta de glasul lui Hristos, ci numai anumite persoane vor asculta glasul și îi vor urma chemarea, deci este clar că este vorba de o relație personală și nu de una abstractă sau cu un conținut general, neindividualizat. Dumnezeu vorbește în general tuturor oamenilor, dar se adresează direct celor pe care îi cunoaște El. Dumnezeu cunoaște pe toți cei mântuiți, în mod personal, în toate privințele și stabilește cu fiecare din ei și ele o relație personală, ca de la Tată la fiu și fiică. Baptiștii necarismatici numesc această relație ”misticism,” deoarece ei nu înțeleg sub nici o formă Creștinismul pe care l-a propovăduit Isus (Iisus), ci ei propagă o doctrină care îi afundă pe cei și cele, care o urmează, în oceanul de întuneric al unei construcții false, în care litera este interpretată în așa fel încât să omoare spiritul. Litera, ne spune, N.T. omoară, dar Duhul dă viață. (2 Corinteni 3; 6)

5 Nu că noi, prin noi înşine, suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu,

 6 care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. (2 Corinteni 3; 5-6)

Cine sunt slujitorii slovei, aceia care omoară spiritele oamenilor, folosind, aspect paradoxal, chiar litera N.T.? Nimeni altcineva, decât Baptiștii necarismatici și alții ca și ei, care manipulează scrierile Bibliei ca pe o armă, cu care servesc interesele lor doctrinale, dar cu ajutorul căreia încearcă să ucidă viața spirituală personală, a celor credincioși și a celor credincioase. Baptiștii necarismatici, în mod conștient sau nu, împreună cu alte instituții bisericești, construiesc platforma de pe care Anticristul va înșela masele și le va depărta de Dumnezeu. Baptiștii necarismatici neglijează relația principală dintre Dumnezeu și om, care trebuie să fie o legătură directă, de la Tată la fiu și fiică și o înlocuiesc cu o relație care este axată în jurul doctrinei lor religioase. 

Baptiștii necarismatici și în general instituțiile bisericești pun pe primul plan interesele lor de grup și neglijează foarte mult și chiar desconsideră cu totul interesul mântuirii indivizilor credincioși, a sufletelor oamenilor. În felul acesta, Baptiștii necarismatici pregătesc calea Anticristului deoarece îi desparte pe cei credincioși și pe cele credincioase, în mod dogmatic, de sursa vieții veșnice și îi lasă la dispoziția unor doctrine interpretabile. Hristos nu vorbește oamenilor doar la modul general, prin Biblie și prin doctrinele și dogmele Bisericilor instituționale, cum cred Baptiștii necarismatici, ci El se adresează fiecărui suflet, celor care sunt ai Lui, în mod individual, chemându-i direct. Oile lui Hristos, persoanele care ascultă glasul Lui, pe care El le cunoaște, în mod individual, sunt chemate direct și ele vin după El. Dacă Hristos și-ar limita chemarea la cuvântul scris mulți ar fi derutați de mulțimea de interpretări ale textelor biblice și mai ales de modul haotic și neinspirat în care, de multe ori, Bisericile instituționale au folosit textele Bibliei și în care au abuzat de autoritatea lor, justificându-se cu texte din Biblie. Hristos nu rămâne pentru noi o forță externă nouă, El vine și locuiește în noi, devine una cu noi, așa cum a fost și El una cu Tatăl. (Ioan 17; 21-23) Baptiștii necarismatici propovăduiesc pe Hristos, exterior nouă, ca pe o normă, la care trebuie să ne raportăm juridic și în felul acesta pregătesc calea pentru Antihrist. Așa va fi Anticristul, o forță foarte puternică, dar exterioară nouă, extrinsecă, care așteaptă supunere totală și închinare de la noi. Anticristul nu va face parte din noi, din natura noastră, așa cum face parte din noi Hristos, atunci când, prin nașterea din nou, noi suntem regenerați spiritual și natura Lui se unește cu natura noastră, și astfel noi și Hristos ne împărtășim împreună de aceeași esență spirituală. Hristos este o forță intrinsecă nouă și nu o forță exterioară, așa cum va fi Anticristul și așa cum sunt și instituțiile bisericești.

Anticristul va înlocui relația personală dintre Dumnezeu și cei credincioși și cele credincioase, relație subminată de a lungul secolelor de către instituțiile bisericești și va stabili, cu ajutorul acestor instituții, un alt tip de relație, una instituțională, în care Anticristul va deveni un fel de Dumnezeu instituționalizat, pe care credincioșii sunt modelați deja să îl primească. Bisericile instituționale falsifică imaginea lui Dumnezeu, prezentându-l ca pe un senior medieval, ca pe un monarh absolut și la așa ceva se așteaptă credincioșii, ca să vină a doua oară, în glorie și slavă. Istoria se repetă, așa cum Evreii nu au putut să îl recunoască prima dată pe Isus (Iisus) ca fiind Fiul lui Dumnezeu, căci vederea lor spirituală era acoperită cu un fel de voal, determinat de o anumită imagine preconcepută despre Dumnezeu, tot așa Creștinii vor fi înșelați de o apariție falsă, una care corespunde cu imaginea despre Dumnezeu, care le-a fost inoculată de-a lungul secolelor. Un stăpân atotputernic și autoritar care ne cere ascultare necondiționată și care îi pedepsește pe aceia și acelea care nu ascultă de El. Aceasta este ceea ce, în final, ne lasă să întrevedem Bisericile instituționale despre Dumnezeu și aceasta este exact modalitatea în care se va prezenta Anticristul. În toată această ecuație lipsește ceva esențial și anume crucea lui Hristos. Baptiștii necarismatic doar vorbesc despre crucea lui Hristos, dar se poartă la fel ca și conducătorii Evrei. Ei sunt gata să sacrifice mântuirea spiritelor individuale, ale celor credincioși și ale celor credincioase, pentru a asigura perpetuarea instituției lor bisericești, pentru a asigura promovarea doctrinei lor. Cu alte cuvinte, Baptiștii necarismatici se preocupă de propășirea lor instituțională și nu de salvarea individuală a celor credincioși.

Oare, atunci când mergea pe drumul Damascului și când Isus (Iisus) a apărut în calea lui și i-a vorbit, s-a întrebat Pavel dacă este bine să fie carismatic și să accepte lucrările lui Dumnezeu sau este mai bine să rămână necarismatic și să se rezume numai la scrierile V.T., cu care era mai mult decât familiarizat? Oare Pavel s-a întrebat dacă glasul care îi vorbea era a lui Isus (Iisus) sau venea din direcția celui rău? Pavel a recunoscut glasul Păstorului, despre care a vorbit Isus (Iisus) și nu s-a îndoit că este El. Dacă s-ar fi îndoit, atunci istoria Creștinismului ar fi arătat altfel. Aceasta este de fapt relația personală cu Dumnezeu, El vorbește, noi știm că este El și îi ascultăm mesajele. El ni se prezintă nouă într-o manieră în care nu putem să greșim, căci numai El cunoaște totul despre noi, viitorul nostru și ni-l descoperă, atunci când găsește de cuviință. Dumnezeu și satana sunt două forțe diferite și ele se manifestă în mod diferit. Cele două forțe nu vorbesc la fel și cine are experiență spirituală știe acest lucru. Discernământul necesar este unul spiritual, este darul deosebirii duhurilor și acest discernământ nu este dat de o interpretare doctrinală sau alta, după cum ne spun Baptiștii necarismatici, ci este oferit direct de către Dumnezeu, fiecărui credincios și fiecărei credincioase în parte.

Oare atunci când apostolul Petru a primit viziunea cu fața de masă s-a întrebat dacă trebuie să fie carismatic sau necarismatic? Oare atunci când Augustin a auzit un glas ca de copil, care îi spunea ”Ia și citește” (am tradus liber), oare s-a întrebat el dacă este bine să fie carismatic, sau a luat lucrarea lui Dumnezeu, așa cum i-a fost dată? Baptiștii necarismatici l-ar fi învățat pe Augustin să privească mesajele lui Dumnezeu cu suspiciune. Oare atunci când împăratul Constantin a avut o viziune în care a văzut o cruce luminoasă, deasupra soarelui și cuvintele ”prin acest semn vei cuceri” s-a întrebat dacă să le ia în serios sau a înțeles, prin credință, că îi vorbește Dumnezeu? Dacă Baptiștii necarismaticii s-ar fi aflat lângă el, cel mai probabil că l-ar fi sfătuit să nu ia în serios viziunea primită și să fie foarte suspicios cu lucrările divine. În acest caz, cu totul alta, ar fi arătat istoria Creștinismului și poate că perioadele de persecuție s-ar fi prelungit. Ce spun eu este că lucrările lui Dumnezeu le luăm așa cum sunt, așa cum ni le dă El și nu ne apucăm să stabilim, mai întâi, dacă suntem carismatici sau necarismatici.

Este rațional să respingem o lucrare pe care ne-o dă Dumnezeu, pe motiv că noi suntem necarismatici? Este, de fapt, profund irațional și dăunător. De unde știm dacă lucrarea respectivă vine de la Dumnezeu sau de la cel rău? Apostolul Pavel ne răspunde la această întrebare și ne spune că există darul deosebiri duhurilor. (1 Corinteni 12; 10). Dacă respingem darurile duhovnicești, atunci respingem și darul deosebirii duhurilor, dar tocmai acest dar, al deosebirii duhurilor, ne spune care lucrare este de la Dumnezeu și care nu, fără el, putem să fim înșelați. Cu alte cuvinte, numai aceia sau acelea care resping existența și manifestarea, în zilele noastre, a darurilor duhovnicești, numai aceia și acelea pot fi înșelate de lucrări fictive, căci ei și ele nu au darul deosebirii duhurilor, care să le permită să facă deosebirea. Atunci când o anumită lucrare vine cu adevărat de la Dumnezeu, El are grijă ca mesajul respectiv să ajungă cu siguranță la noi și să fie înțeles și de aceea o dată cu lucrarea respectivă, El ne dă și darul deosebirii duhurilor, care confirmă că lucrarea în cauză vine de la El. Pavel, Petru, Augustin sau împăratul Constantin și bineînțeles mulți alții au știut cu siguranță că lucrările lor vin de la Dumnezeu și aceasta prin darul deosebirii duhurilor, pe care l-au primit. Ce s-ar întâmpla dacă am admite totuși că lucrările lor au o altă proveniență, lucru cu totul absurd? Aceasta ar însemna că nu mai este nimic sigur și stabil în toată istoria Creștinismului și credința creștină însăși este înșelătoare. Fără îndoială că nu este cazul, chiar dacă Baptiștii necarismatici încearcă să ne facă să credem așa ceva. Isus (Iisus) a făcut deosebirea clară între duhuri și ne-a învățat cum să o facem și noi. O împărăție nu trebuie să fie dezbinată împotriva ei. Isus (Iisus) ne-a revelat că satana nu va face niciodată să sporească Împărăția lui Dumnezeu. În orice caz, împlinirea prorociilor este un semn al validității lor și acesta este un alt mod de a testa lucrările lui Dumnezeu. (Isaia 42; 9) Cea mai bună formă de testare a lucrărilor lui Dumnezeu este relația personală pe care o avem cu El și mai ales consistența acestei relații. Dumnezeu nu poate vorbi când într-un sens, când în altul. El nu este capricios, este constant și planificat. Biblia ne spune acest lucru și tocmai de aceea noi ne putem baza pe El.

Oare toate experiențele spirituale, cu care este însemnată istoria Creștinismului, trebuie date la o parte, deoarece așa vor Baptiștii necarismatici să se întâmple? Probabil că nimeni nu exprimă mai bine apostazia spirituală, a zilelor noastre, decât acei așa zis Creștini care resping lucrările Duhului Sfânt, pe motiv că ele sunt periculoase și că ar trebui să ne rezumăm doar la litera Bibliei. Dacă așa ar fi procedat și apostolii, atunci nimeni nu l-ar fi urmat pe Hristos și ar fi spus că litera V.T. era de ajuns. În acest caz, orice experiență spirituală, mai ales acelea care nu se înscriau perfect în litera Scripturilor, chiar dacă ele corespundeau foarte bine cu mesajul lor spiritual, ar fi fost considerată periculoasă și ar fi fost respinsă. V.T. este plin de experiențe spirituale supranaturale și tot conținutul său este axat pe descoperirea supranaturalului, pe revelația divină. Erau profeții din V.T. carismatici sau necarismatici? De unde a apărut această aberație a respingerii puterii lui Dumnezeu, în vremurile din urmă? A doua epistolă către Timotei ne avertizează să ne depărtăm de aceia și acelea care au o formă de evlavie dar tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu și ne spune că acest fenomen se va produce chiar în vremurile din urmă, adică în vremurile în care este de așteptat ca să vedem în acțiune tocmai această putere, adică, aș spune eu, în zilele noastre. (2 Timotei 3; 5)

În vremea cât Isus (Iisus) a trăit pe pământ a te numi Fiul lui Dumnezeu părea a fi o blasfemie, dar tendința s-a păstrat. Cei care astăzi îndrăznesc să afirme că putem avea o relație spirituală directă cu Tatăl ceresc, o relație de la Tată la Fiu, fără mijlocirea instituțiilor bisericești sunt considerați câteodată tot eretici și blasfematori. Acești Creștini, care afirmă că Tatăl ne este de ajuns, Tatăl care ne vorbește, în mod miraculos, sunt ostracizați de reprezentanții Bisericii instituționale Baptiste – necarismatice. Dacă, prin absurd, Baptiștii necarismatici ar fi trăit în vremurile lui Hristos ar fi fost primii care să ceară ca El să fie răstignit, căci El aducea o învățătură care dezvolta scrierile V.T., depășea literalismul lor, prin formula ”dar Eu vă spun.” Isus (Iisus) își făcea cunoscută învățătura Sa prin intermediul unor extraordinare experiențe spirituale. Cărturarii și Fariseii V.T. sunt Baptiștii necarismatici de astăzi. Ei sunt deschizătorii de drum ai Anticristului, ei sunt aceia despre care Pavel ne spunea că trebuie să ne depărtăm de ei, căci ei au o formă de evlavie dar tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu. Apostazia se măsoară după gradul în care se promovează sau este respinsă relația directă, personală, dintre Dumnezeu și om, fără mijlocirea altor oameni, legătură, care prin însăși natura sa este una supranaturală și se stabilește în mod miraculos, prin formele de manifestare ale puterii lui Dumnezeu. Anticristul este promovat de Creștinismul apostaziat, al cărui motor sunt funcționarii bisericești, care susțin o formă de spiritualitate lipsită de o reală esență spirituală. Unii reprezentanți ai Bisericii instituționale Baptiste uzurpă locul și autoritatea lui Dumnezeu, în inimile și conștiințele Creștinilor și se proclamă, de multe ori în forme voalate, singurii în măsură să înțeleagă și să evalueze scrierile N.T.

Din punctul meu de vedere, întreaga reacție a unor reprezentanți ai Bisericii instituționale Baptiste – necarismatice, împotriva mea, este o confirmare că tot ceea ce scriu eu despre instituțiile bisericești este adevărat și că”fiara” își arată colții ori de câte ori are ocazia să o facă. În contrast cu stima pe care o port oamenilor credincioșii și bineînțeles și Baptiștilor necarismatici, în mod individual, eu sunt un critic al sistemului instituțional bisericesc și nu pot să tac atunci când observ cum ”fiara” din Cartea Apocalipsa lui Ioan se ”ridică din mare,” mai precis atunci când „fiara,” adică autoritatea instituțională impusă, a oricărei instituții bisericești, manipulează vădit conștiințele celor credincioși și își întărește autoritatea sa nelegitimă. ”Fiara” crește în putere și își încleștează cu și mai multă ardoare strângerea ei nemiloasă asupra spiritelor omenești încercând să șteargă orice urmă de libertate, de a gândi și de a se manifesta, a celor credincioși. Creștinismul fără libertate este doar o ideologie impusă, un mijloc de vehiculare a puterii organizațiilor bisericești, o modalitate de promovare a unor interese, de multe ori, destul de meschine. Creștinismul care nu respectă libertatea de a alege a individului și caută să impună, în loc să convingă, Creștinismul care nu suportă și nu răspunde reacțiilor legitime ale celor credincioși este o călăuză oarbă, o temniță unde se aruncă spiritele, pentru a le împiedica să respire o dată cu Hristos. Atunci când impune, un lider rămâne în afara procesului practic al unei învățături, dar când demonstrează, prin exemplul personal, ceea ce ar trebui să facem, atunci acel lider este un deschizător de drumuri. Așa a fost Hristos, un lider care mai întâi a săvârșit El, ceea ce așteaptă de la noi și cine dorește să îl urmeze este liber să o facă, dacă înțelege frumusețea gesturilor și acțiunilor Lui, în ciuda consecințelor nefaste, care se pot produce în viața aceasta. Unde este constrângerea? Care este rolul ei? Cine ne poate obliga să ne dăm viața pentru aproapele nostru, din dragoste? Are o instituție bisericească o astfel de putere? Bineînțeles că nu, numai inimile noastre au o astfel de putere, atunci când Dumnezeu toarnă Duhul Sfânt în ele. (Romani 5: 5)

Aceleași metode dictatoriale, pe care le folosește orice autoritate exacerbată, sunt folosite și de instituția bisericească baptistă, prin unii reprezentanți ai săi. Acești funcționari bisericești își apără propriile lor metereze cu aceleași metode cu care sistemul comunist, sau cel fascist, sau poate o juntă militară își promovează scopurile lor. Nu au argumente și nu suportă dezbateri coerente. Acești ”soldați” de paie cu mintea împrumutată de la alții nu dezbat diverse teme de interes creștin ci caută să impună, cu orice preț, propriile lor prejudecăți. Nu poți fi decât cu ei, căci altfel ei consideră că ești împotriva lor. Ei nu discută argumente, ci, la fel ca orice reprezentat al unei dictaturi, care se respectă, atacă persoanele și nu ideile lor, prin orice mijloace posibile. Eu am descris metodele lor, cu mult înainte ca ei să le folosească asupra mea și lucrul acesta a fost posibil deoarece aceste metode au fost folosite mereu și mereu de către instituțiile bisericești, deja de multe secole. Ele, atunci când aveau și putere politică și nu doar acum, când pozează într-un miel, deși sunt un lup îmbrăcat în haină de oaie, ardeau oamenii pe rug, în numele lui Hristos, torturau oamenii, prin cele mai bestiale metode cu putință. Cine crede că acele timpuri au apus, pentru totdeauna, se înșeală amarnic, căci instituțiile bisericești stau la pândă și pregătesc o nouă preluare a puterii politice, atunci când ele vor fi ”dinamul,” care va asigura energia politică pentru ”Antihrist.”

Mulți cred că Biserica instituțională Romano-catolică și papa de la Roma sunt reprezentanții lui Antihrist și papa ar fi chiar Anticristul, dar este incomplet, deoarece pentru a reuși, Anticristul are nevoie de toate instituțiile bisericești și de toată autoritatea lor. Dacă Biserica instituțională Romano-catolică ar fi singură în acest demers politico-social, ea nu ar avea nici o șansă de a impune o conducere spirituală universală, deoarece s-ar ajunge doar la un război religios între Catolici și Protestanți, de cele pe care trecutul umanității le-a văzut, în mai multe ocazii. Un astfel de război nu ar duce nicăieri și nu ar fi câștigat de nimeni și este de neconceput într-o U.E. în care Romano-catolicii și Protestanții sunt aliați. Nu este vorba desigur de un război inter-religios și nu este cazul deoarece toate instituțiile bisericești se vor unii și nu neapărat într-o organizație religioasă unică, ci într-un spirit unic, adică spiritul lui Antihrist. Ce au aceste Biserici instituționale în comun? Ce a determinat Biserica instituțională Romano-catolică, în trecut, să facă abuzurile pe care le-a făcut? Un singur lucru, autoritatea spirituală a unei organizații religioase, numită Biserică, care, ca și organizație își impune părerile ei, dogmele și doctrinele ei, considerate ”sfinte,” asupra celor credincioși, membrii ai acestor organizații religioase. Acest sistem a fost preluat de toate instituțiile bisericești, cele Protestante și cele Neo-protestante deopotrivă, în esența lui, de la instituția Bisericească primordială, cea Romano-catolică, căci Reforma a înlăturat anumite tare ale religiei organizate, dar nu pe toate și a lăsat neatinsă ideea de instituție ca atare. Sistemul instituțional a preluat canonul biblic eliminând multe scrieri creștine valoroase, ierarhia bisericească, etc. Acest lucru s-a întâmplat deoarece nu s-a înțeles bine noțiunea de Biserică. Din acest motiv, se impune continuarea Reformei și identificarea rămășițelor lăsate de abuzurile primei instituții bisericești.

În primul rând, trebuie definită corect noțiunea de Biserică. Aceasta nu este doar o comunitate umană, formată în jurul unor doctrine sau dogme comune, ci este, în primul rând, o comuniune cu Dumnezeu, o relație personală, dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu în afara omului este un străin, atâta vreme cât nu locuiește și în om, dar, în cele din urmă, El și omul devin una, o singură entitate, așa cum a fost și cazul lui Isus (Iisus). Biserica este comunitatea celor mântuiți, a celor născuți din nou, a celor în care locuiește Dumnezeu, este comunitatea tuturor acelora, care au fost, care sunt și care vor fi, în primul rând într-o comunitate spirituală cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Cine nu are Duhul lui Hristos nu este al Lui și dacă nu este al Lui, aș spune eu, nu poate să facă parte din Biserica Lui. (Romani 8;9) A avea Duhul lui Hristos nu înseamnă a ni se aplica ulei pe frunte sau a vorbi în limbi, de regulă neînțelese, deși poate și aceste elemente să facă parte din proces, ci a avea Duhul lui Hristos înseamnă a ne lăsa conduși, în tot ceea ce facem de natura lui Dumnezeu, care locuiește în noi. Nu trebuie să ascultăm de diverse doctrine și dogme religioase obligatorii, de păreri omenești, care se bat cap în cap și nici nu suntem obligați să facem parte din nici o confesiune creștină, trebuie să îl lăsăm pe Hristos să locuiască în noi, să gândească în noi, să vorbească prin noi, să se reveleze prin noi și desigur să facă minuni prin noi. Nu trebuie să ne lăsăm conduși de părerile oamenilor despre Dumnezeu, de doctrinele și dogmele lor, ci trebuie să ne lăsăm conduși direct de El.

Anticristul nu va apărea brusc, așa cum cred unii, drumul lui se pregătește deja, de mult timp, în fiecare zi, iar taina fărădelegii începuse să lucreze, încă din timpul apostolului Pavel. (2 Tesaloniceni 2;7) Anticristul va avea multă putere căci el va fi sprijinit de o forță greu de oprit și anume de autoritatea bisericilor instituționale, de capacitatea lor de a manipula conștiințele. La un semnal, la momentul ales de către reprezentanții Bisericilor instituționale, membrii lor vor fi gata de acțiune, așa cum erau membrii partidului național –socialist, în timpul lui Hitler și acești membrii vor executa ordinele pe care le vor primi. Cine nu crede acest lucru, este de ajuns să vadă cum se coalizează membrii Bisericii instituționale Baptiste – necarismatice, atunci când se pune problema să ”atace” pe cineva, care este de altă opinie decât ei. Cine va putea să stea împotriva puterii maselor de oamenii, care vor fi gata să dea foc, păcătoșilor și păgânilor? Nu trebuie deloc subestimată influența pe care reprezentanții Bisericilor instituționale o au asupra conștiințelor membrilor lor. Aceste instituții bisericești au grijă să îi fanatizeze din timp pe membrii lor, folosind metode subtile. Fiecare instituție bisericească susține că numai ea are dreptate și că toate celelalte greșesc, în părerile lor. Credincioșii și credincioasele sunt fidelizate și fanatizate, la fel ca într-o echipă de sport, gata să lupte cu ”adversarii” care cred altfel decât ei sau ele. În vremurile din urmă, adversarii sunt acei Creștini care gândesc liber și care sunt atașați direct de Persoana lui Hristos și nu de o confesiune creștină sau alta și care îndrăznesc să critice moravurile din interiorul instituțiilor bisericești. Acestora li se va cere capul, la fel ca și în cazul lui Ioan Botezătorul. Între instituțiile bisericești va exista o înțelegere tacită de a nu se ataca între ele, toată forța va fi îndreptată către aceia și acelea care vor nega autoritatea lor și se vor închina direct lui Dumnezeu și nu se vor închina prin medierea acestor instituții bisericești, adică ”fiarei.” Icoana lui Antihrist nu este un portret tipărit pe bancnotele în circulație sau un cip introdus subt piele, ci este imaginea falsă pe care Bisericile instituționale o construiesc despre Dumnezeu.

Cum era de așteptat, eu am devenit printre principalii adversari ai sistemului instituțional bisericesc, dar probabil că nu singurul. ”Fiara” a ”rânjit” la mine și a ”urlat” gata să mă înghită. Deocamdată îmi permit să îi râd în nas, căci nu are o putere efectivă de a mă distruge, deoarece nu are putere politică și juridică. Nu tot așa se va întâmpla și în vremurile descrise de cartea Apocalipsa lui Ioan, unde ”fiara„ va face război cu sfinții și îi va nimici. (Apocalipsa 13; 7) Foarte interesant, ni se spune clar că ”fiara” va birui și va avea puterea de a îi nimici pe sfinți. Nu va fi prea greu, căci oricine nu va fi găsit scris în registrul unei instituții bisericești va fi considerat un dușman. Dar chiar și aceia sau acelea care vor fi înscrise în aceste registre, dar se vor opune spiritului de apostazie promovat de către instituțiile bisericești și aceștia sau acestea vor fi nimicite. Trăim doar începutul acestor lucruri, dar ”fiara” deja lucrează. Pe mine m-a atacat cu toată duritatea, a încercat să mă jignească numindu-mă semidoct și aceasta fără să mă cunoască. În ce sens aș fi un semidoct? Mi-am dedicat o mare parte din viață studiilor și sunt absolvent a două facultăți. Am absolvit mai întâi facultatea de drept și de asemenea, am absolvit și facultatea de teologie și filozofie și pe deasupra, am mai multe studii de masterat. Toate astea nu ar însemna nimic, desigur, dacă mai întâi de toate nu ași fi experimentat aceea relație personală cu Hristos, despre care am tot scris. Am în vedere și pregătirea unui doctorat dar și asta ar fi tot nimic dacă nu s-ar dubla de un studiu individual continuu. Ca oricine altcineva, mai am încă de învățat căci cunoașterea fiind infinită și învățarea este tot infinită, deci cunoașterea nu se termină niciodată, dar nu văd de ce, pe ce bază, niște infatuați cum ar fi unii reprezentanți ai Bisericii Baptiste – necarismatice m-ar socoti pe mine semidoct? Ce le dă legitimitatea să facă o astfel de afirmație? Sunt acești Baptiști necarismatici deținătorii absoluți ai teologiei sau științei și judecă pe această bază? Ce le conferă lor calitatea de doct? Ce studii au ei, pe care altcineva să nu le poată urma? Ce le dă lor dreptul să îi considere pe alții semidocți? Am spus toate astea în același fel pe care l-a făcut și apostolul Pavel, atunci când a vorbit despre sine, nu ca să se dezvinovățească, căci nu avea nevoie, dar pentru a pune lucrurile la punct. Nu sunt nici mai doct dar nici mai semidoct decât alții, dar mesajul pe care îl transmit eu nu trebuie trecut în derizoriu, prin atacul nelegitim și murdar al reprezentanților instituțiilor bisericești. Știu că așa procedează instituțiile bisericești și aceasta îmi dă dreptate să scriu ceea ce scriu despre ele; aceste instituții atacă persoana și nu ideile acesteia, căci ele sunt incapabile să contracareze mesajele spirituale prin argumente, o fac doar prin injurii. Continui și voi continua să susțin că din perspectiva generată de cartea Apocalipsa lui Ioan instituțiile bisericești și sistemul lor corupt reprezintă ”femeia imorală” care este așezată pe ”fiara” de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, care are șapte capete și zece coarne. Ce înseamnă că este așezată pe ”fiară?” Această exprimare simbolică desemnează faptul că ”femeia imorală” își bazează puterea ei omenească pe autoritatea unor structuri politico-statale. Fără să dețină puterea politică, puterea religioasă poate face doar daune limitate și numai asupra acelora care se supun regulilor ei, dar aceste prejudicii, chiar și numai psihologice pot să fie, de altfel, foarte însemnate.

Dacă vrea cineva să identifice culoarea hainelor purtate de cardinalii Romano-catolici cu aceeași culoare, pe care o are și ”fiara” din cartea Apocalipsa lui Ioan sau cu hainele pe care le poartă femeia imorală, adică purpură și stacojiu, este dreptul lui sau al ei. Fiara pare să fie o putere politică, care oferă puterea ei, ca și în trecut, unei puterii religioase, dar femeia imorală este formată din Babilonul spiritual, constituit de multitudinea de doctrine și dogme creștine. Femeia imorală, din cartea Apocalipsa lui Ioan, reprezintă Biserica apostaziată, adică multitudinea de instituții bisericești, care impun o autoritate spirituală asupra conștiințelor celor credincioși și celor credincioase. Nu libertatea de a crede conform convingerilor proprii este problema, ci impunerea propriilor convingeri asupra celorlalți, inclusiv în interiorul confesiunilor creștine, este specificul ”femeii imorale” și aceasta a exercitat în trecut și va exercita și în viitor această formă umană de putere religioasă, prin intermediul ”fiarei,” adică prin mijlocirea unei puteri politice. De ce sunt convins că ”femeia imorală” reprezintă instituțiile bisericești apostaziate? Printre altele și pentru că această femeie imorală este pusă în contrast cu ”fecioara,” Biserica unică a lui Dumnezeu, adică este privită în comparație cu toți Creștinii născuți din nou, regenerați spiritual, indiferent de confesiunea creștină de care aparțin sau fără o astfel de apartenență, care trăiesc conduși de natura lor divină dobândită și nu de firea pământească.

N.T. ne spune, fără echivoc, că instituțiile bisericești apostaziate reprezintă femeia imorală, despre care vorbește cartea Apocalipsa lui Ioan. (Apocalipsa 17; 3) Este clar că N.T. vorbește despre două femei, pe de o parte se vorbește de o femeie de moravuri ușoare, iar pe de altă parte despre o fecioară. Femeia de moravuri ușoare este simbolul folosit pentru Bisericile instituționale, ca și sistem religios, nu doar despre una sau alta dintre ele, nu este vorba despre toți membrii lor și nu este vorba despre aceia sau acelea care sunt născute din nou, indiferent de confesiunile creștine de care aparțin, ci despre sistemul instituțional bisericesc și despre autoritatea spirituală impusă. Această femeie de moravuri ușoare, este geloasă și nu vrea să împartă devotamentul față de ele cu devotamentul celor credincioși și a celor credincioase, față de Dumnezeu. Această femeie, de moravuri ușoare, se substituie lui Dumnezeu, ia locul Acestuia, în viața celor credincioși și a celor credincioase, devine uzurpatorul puterii Lui. Acesta este scopul lui satan și anume acela de a lua locul lui Dumnezeu, în viața oamenilor și face acest lucru printr-o putere, care ar trebui să îl onoreze pe El, dar, în mod paradoxal, în realitate, nu o mai face, căci în spatele unei forme de evlavie sunt interesele instituționale care guvernează.

Religia organizată reprezintă o mare putere, care se depărtează pe zi ce trece, de Dumnezeu. Desigur că există o mulțime de oameni, care nu dau curs acestui fenomen și care se retrag în sinea lor dar nu au tăria să se opună lui. Bisericile instituționale lovesc de îndată ce sunt analizate în substraturile lor adânci și imediat ce ies la iveală mecanismele reale, în baza cărora ele funcționează. Pe lângă Creștinii autentici, care nu sunt puțini, există și o masă de funcționari bisericești care luptă pentru propriile lor interese. Mulți cred că fac un serviciu lui Dumnezeu făcând prozelitism sau mărind masa de oamenii manipulabili. Numai Creștinii care stau pe ”picioarele lor,” care au experiențe directe cu Dumnezeu știu cu adevărat încotro merg. Toți cei mântuiți sunt cunoscuți de Dumnezeu, încă înainte de întemeierea lumii și este imposibil ca El să nu le vorbească. (Efeseni 1; 4-5) Ceilalți credincioși sunt purtați încoace și încolo de viclenia oamenilor, care pretind că sunt în posesia ”adevărului absolut” sau doctrinei religioase celei mai ”bune.” Sunt niște mincinoși, deoarece Dumnezeu se descoperă, în mod individual, cui dorește El și nimeni nu îl cunoaște complet pe El. Noi putem percepe numai ”umbra” lui Dumnezeu pe pământ și tot ce putem să știm despre El ne este arătat în noi înșine. (Romani 1; 19) Nu suntem tributari nici unei instituții bisericești, în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, căci El ne vorbește direct, prin dragostea pe care o toarnă în inimile noastre.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s